Juvenalie2019-09-30T22:11:42+00:00

Despre viața mea în șapte scrisori

Bucuria mea,
 de multe multe ori m-ai întrebat despre viața mea, despre cum am petrecut timpul. A venit vremea. Îți voi spune totul. În special cum mi- am petrecut sfârșitul lumii. Îți voi mărturisi tot adevărul. Am însă o dorință, mai degrabă o condiție: să nu spui la nimeni. Nimănui! Auzi?! E secret. Scrisoarea aceasta și cele ce vor urma sunt doar pentru tine. Exclusiv.

Stau în patul de spital. E aproape nouă seara. Sunt singur cuc. E mare salonul spitalului. Sunt aici șase paturi, numai că eu sunt singurt. În mijlocul orașului, în mijlocul a sute de mii de oameni și eu tot sunt singur. Cred că e una dintre metehnele vieții contemporane: singurătatea în mijlocul mulțimii. O isihie drăcească.

Mai demult am văzut pe Facebook o imagine sugestivă. În capela mortuară, lângă sicriu era o persoană sau trei, iar restul scaunelor erau libere. Una din acele persoane spune celorlalte:

– Ciudat. Doar noi suntem aici lângă el deși pe Facebook avea vreo 3500 de prieteni. La fel mă simt și eu aici. Am mii de prieteni pe Facebook dar lângă mine nu e nimeni. Să nu te miri dacă zilele viitoare nu o să mă mai observi activ pe Facebook. O să șterg curând profilul. Nu are sens să îl mai păstrez.

Mi-am amintit azi de Iisus. Și El era singur pe Cruce. Ceilalți la poalele colinei bucuriei hulindu-L sau nu, iar alți câțiva, doi-trei, la picioarele Crucii. Nici unul cu El pe Cruce. Doar era Crucea Lui!

De când mi-au zis doctorii că mor, cei câțiva care au rămas cu mine îmi tot zic:
– Îmi pare rău. Știu cum e.
Iartă-mă; ai zis că nimic să nu las pe dinafară, să îți spun totul, chiar și gândurile mele. Ziceam în gândul meu, cu zâmbetul ipocrit pe buze: Știi pe dracu! Cum poți să știi cum e?! Poți tu să te pui în locul meu? Nu. Poți tu să cunoști gândurile mele, ale morții?! Nu. De unde dar… Mai bine ai tăcea.
Una e să știi că ești bolnav și alta să îți spună călăul alb, medicul că în 3-4 săptămâni te cureți. Aici sentință!

– Bună dimineața! Zic eu.
- Neața! Ai venit, domnule? Mi-a zis Mărioara de tine. Ia să-ți văd analizele!
Pauză… Între timp, stau în picioare în fața medicului Emanuel. Ce nume frumos, Emanuel. Ca părintele meu, ca Hristos. Doamne, Tu mi l-ai trimis, cu Numele Tău, să mă vindece? Da…. Tu. Sigurrr.
– Ia loc aici. Mdaaa, interesant, zise Emanuel punând mâinile pe masă cu palmele în jos. Se predă? E descumpănit. De ce oftează privindu- mă fix in ochi? Mdaaaa… Interesant.
– Spune ceva, domnule doctor, zise mintea mea în gândul ei.
- Mdaaa… E grav, după cum văd eu în scripte. Îți spun direct, că ești om mare, popă. Fie ai TBC, ceea ce înseamnă că imediat o să pleci de la mine … și e de bine; fie ai varice esofagian și mori curând de cancer la ficat. Ia zi, bei, bei mult? Că voi popii le cam trageți la măsea. Cică vă împărtășiți dar știu eu?! Spune, bei?

Ce să mai răspund? Simt cum mă scurg pe scaun ca o ființă gelatinoasă verde-galbenă ca ficatul meu. Eram la chip curcubeu. Toate culorile le-am căpătat schimbându-le dar mai ales îmi bătea inima ca a unui boboc de rață dinaintea tăierii. Îmi simțeam pulsul în tâmple. Puțin mai era și îmi crăpa capul. Oricum, la ce îmi mai folosea? Oricum muream. Mă duc…

– Spune, popă! … Hai că te-am pierdut.

Între timp, Emanuel s-a ridicat de pe scaunul de justițiar și de călău în același timp.
– Mami, Mamiiii, strigă puternic. Probabil e vreo asistentă poreclită așa. Apare o ființă, în mov îmbrăcată, ca la 55 de ani. Mami, ia-l pe domn Părinte și mergi cu el la raze. Urgent! Ia-i și sânge și trimite-l urgent laboratorului.

– Haide, părinte, cu Mami, îmi zise femeia.

M-am ridicat ajutat și am împlinit, eu și ea, ordinele medicului Emanuel. Nu mi se mai pare trimisul Domnului. Sau poate…. Poate e tot un trimis, nu să mă vindece ci ca un înger vestitor al sfârșitului. Din ce am mai citit și eu prin cărțile aghiografe, Domnul trimite semne sfinților Lui vestindu-le zilele sfârșitului lor pământesc. Dar parcă vestirea, buna vestire, se făcea prin vedenie noaptea, nu prin medic ce îi poartă Numele…

Juvenalie