Mihaela2019-09-30T21:40:27+00:00

Lumini și umbre

Povestea mea este una foarte obișnuită.

De mică am crescut cu dragostea de cărți. Erau unul din refugiile mele din copilărie, o portiță de evadare din atmosfera opresantă a comunismului, în România.

Părinții mei au reușit vreme îndelungată să ne ferească de realitatea crudă, de ororile  regimului comunist, pe mine și pe sora mea.

Multă vreme am crezut caăumea e frumoasă și că toate sunt drepte… o singură umbră, pe măsură ce creșteam, ne dădeam seama că uneori părinții mei vorbeau în șoaptă, povești care se opreau când dădeam buzna peste ei… Ne era greu să înțelegem la acea vârstă despre ce era vorba pentru că nu îndrăzneam să punem întrebări, iar părinților mei cred că le era greu să explice copiilor lor neverosimilul, absurditatea unei dictaturi.

Imi aduc aminte si acum serile in care ascultau pe ascuns un post de radio… pai cum? ce era de ascuns? doar traiam intr-o lume „perfecta”!

Cartile, prietenele mele, erau intotdeauna acolo, gata sa ma linisteasca, prietenele mele.

Doar tarziu, dupa caderea regimului comunist in 1989, am inteles ca lumea avea mai multe umbre decat as fi crezut.

Apoi am crescut si am hotarat sa fiu medic… sa alung umbrele din viata semenilor mei. Nu aveam habar de drumul lung si anevoios la capatul caruia ma astepta un juramant si o diploma, nici de greutatile din viata de medic fiindca nu aveam nici un medic in familie. Sa spun drept, habar nu aveam ce inseamna aceasta profesie.

Cand esti medic, inveti tot timpul vietii tale, fara oprire, mai mult decat in orice alta profesie. Progresul in medicina e intotdeauna in fata ta, cu un pas inainte. Si cand ingrijesti un om, ai viata lui in mainile tale, deci trebuie sa fii la curent permanent cu ultimele progrese si recomandari, sa tii pasul.

O profesie speciala, o responsabilitate speciala…

Acum inchipuie-ti ca dupa ce termini facultatea, la inceputul drumului care trebuie sa te consacre medic, o surpriza: descoperi din intamplare ca ai o boala cronica, rara si grava, o boala care explica dintr-o data marea oboseala prezenta parca dintotdeauna: boala Gaucher.

Grava, pentru ca mai multe organe sunt afectate….

Grava, pentru ca tratamentul e inaccesibil, prea scump pentru Romania la acea vreme….

Grava, pentru ca tocmai te-ai casatorit, iar sotul tau, medic si el, intelege foarte bine ce inseamna transmiterea genetica a bolii…

Grava, pentru ca descoperi ca sora ta e si ea afectata de aceeasi boala si ca tu trebuie sa explici parintilor ca ei nu sunt responsabili pentru aceasta „mostenire”… nu in felul in care ei simt aceasta.

Grava, pentru ca te simti singur, boala este rara si grava, iar medicii din jurul tau, colegi, profesori, mentori, nu stiu sa te sfatuiasca…

Grava, pentru ca te-ai angajat pe un drum si mai greu, acela de a face studiile de specialitate in strainatate, in Franta, ceea ce in sine e o provocare deosebita, drum care dintr-o data e umbrit de o mie de intrebari din cauza sanatatii fragile…

Toate acestea in 1997, in Romania. Fara mijloacele fantastice de comunicare si informare din zilele noastre.

Inceputul raspunsului a venit de la dna Susan Lewis si de la dnul Profesor Thimothy Cox (Anglia) precum si de la dnul Profesor Ari Zimran (Israel) pe care i-am contactat prin mail la acea epoca. Sfaturile lor m-au indrumat si incurajat sa pun bazele organizatiei de pacienti din Romania. Sfaturile lor, si ajutorul nenumaratilor prieteni pe care-i aveam sau pe care mi i-am facut in batalia aceasta a lui „cum sa fac?”.  Nimeni nu avea tratament in Romania.

Eram pe cale sa parasesc tara pentru studiile de specialitate, pentru cel putin cativa ani buni, dar trebuia sa las ceva in urma. Si chiar stiind ca plec, m-au ajutat foarte multi OAMENI.

Cand ma gandesc cati OAMENI extraordinari am cunoscut si cate povesti speciale am aflat gratie bolii mele… Da, GRATIE ei… stiu ca suna ciudat.

E extraordinar sa simti ca nu esti singur in lumea aceasta care pare ca o ia razna uneori. E extraordinar cum oamenii pot fi solidari atunci cand sunt in suferinta, in dificultate, si asta ii face mai puternici.

Oamenii stiu sa fie solidari intre ei si in zilele noastre. Si e foarte bine asa.

Deci, din solidaritate, am ales si eu sa impartasesc povestea mea, pana la urma nu chiar asa de obisnuta cum credeam.

Sa o impartasesc cu cei asemeni mie pentru a da curaj celor care ar putea vedea in boala lor o piedica pe drumul implinirii lor.

In ciuda furtunilor ocazionate de boala mea, boala Gaucher, la inceput de cariera profesionala, am reusit sa devin medic, specialist ingrijind semenii mei, responsabila de viata lor.

Da, sunt mandra ca am reusit. Am o familie frumoasa, doi copii extraordinari, o profesie extraordinara. Examenele medicale, analizele, tratamentele, oboseala, durerea, indoielile, toate acestea sunt doar o parte din acest puzzle: viata mea. Imaginea de ansamblu conteaza pana la urma.

„Exista o falie, o imperfectiune in fiecare lucru, dar pe acolo intra lumina” a spus Leonard Cohen.

Si acest lucru e foarte adevarat din multe puncte de vedere. Boala si ceea ce „aduce” ea in viata ta poate fi poarta de intrare a luminii, o poarta pentru multe intamplari frumoase.

Si inca un lucru: atunci cand obtinem un lucru cu multe dificultati, acesta capata o valoare mai mare pentru noi.

Nu uita: si tu poti reusi…

Mihaela Dan